LOADING

Type to search

Aparitia porumbului în Crișana

Agricultura Bio Cereale Culturi Stiri

Aparitia porumbului în Crișana

Share

În anul 2014 România a devenit al doilea producător de porumb din Europa, după Franța. Dacă se ia în considerare că producția la hectar în România este la jumătatea celei europene, atunci România este țara din Europa care cultivă cea mai mare suprafață cu porumb. Dată fiind această realitate, n-ar fi tocmai lipsit de interes de explicat legătura românilor cu această cereală, consemnată în spațiul românesc începând din secolul XVII.

Prima sa atestare documentară este la 1639 pe domeniul Chioarului. La început el a fost cunoscut sub denumirea de grâu turcesc. Dacă sensul direcției de propagare este real sau imaginar este, după istoricul orădean Barbu Ștefănescu, mai puțin important decât încărcătura misterioasă și miraculoasă a acestei plante venită de unde alt undeva decât din Orient al cărui miraj Europa îl simte la sfârșitul evului mediu.

În Crișana nu există date documentare anterioare anului 1700, dar după această dată apariția lui este masivă. Avantajele acestei plante față de cerealele tradiționale erau net superioare. La cerealele păioase, sămânța reprezenta o cincime sau chiar o pătrime din recoltă, dar la porumbul semănat rar ea reprezenta o cantitate mult mai mică. Acest randament era depășit doar de mei, vechiul mălai, dar la producția în suprafață, „celălalt mei”, adică porumbul, era superior. Spre deosebire de păioase, planta putea fi consumată chiar înainte de maturare și astfel reprezenta elementul salvator atunci când vechea recoltă se epuiza și cea nouă încă nu era culeasă. Împreună cu fasolea și dovleacul, asociații permanenți ai porumbului se putea asigura, pe aceeași suprafață, și o cantitate de proteină (fasolea), dar și o resursă de uleiuri (dovleacul), ca să nu mai amintim cantitatea de nutreț reprezentată de dovleci și coceni.

Potrivit lui Barbu Ștefănescu, agricultura cu porumb devine repede cea mai rentabilă parte a cultivării pământului. La început el nici nu era impozitat. Autoritățile au fost nevoite să intervină pentru a proteja culturile de grâu și chiar viile pentru că țăranii îi acordau terenurile cele mai bune, deși acesta putea crește și pe terenurile în pantă. Într-un document din comitatul Arad se preciza că neamul românesc trăiește din ”pâine făcută din făină de porumb și cu o mămăligă groasă”. În zona Beiușului, pita de mălai avea în compoziție două treimi de porumb și numai o treime grâu. Succesul porumbului poate fi explicat și prin condițiile climatice din secolul al XVIII- lea, când începe așa numita mică glaciațiune, o scurtă perioadă rece, cauză pentru o criză alimentară prelungită.

După războaiele care au dus la cucerirea Transilvaniei de către austrieci, satele erau în parte depopulate, iar terenurile agricole în bună parte părăginite. Față de grâul puternic dijmuit, porumbul era folosit ca și nutreț pentru porci pe marile proprietăți. În satele de munte, aproape toată suprafața cultivată a început să fie semănată cu porumb. Astfel, la 1720, satele Roșia, Sohodol, Corbești, Rieni, Gălășeni, Valea Crișului, Negreni, Picleu, Tăuteu au semănat numai porumb, iar în Cresuia, Tinca, Beliu, Toboliu, Sărsig, Popești, Varviz și Cuzap locuitorii declarau că au semănat în principal porumb. După terminarea războiului curuților, prin pacea de la Satu-Mare din 1712, din cele 93 de localități conscrise, 85 aveau în cultură porumb, iar 37 numai porumb. Un guvernator al Transilvaniei remarca că porumbul este “prima și cea mai generala hrană a națiunii valahe”, în așa măsură încât în Transilvania porumbul determina prețul celorlalte cereale.

În unele zone, acest raport între grâu și porumb s-a menținut până în perioada interbelică, astfel că în Oaș, „pâinea de grâu este un aliment aproape necunoscut”, locuitorii consumând “pchită de mălai”. În 1929, din cele 11.222.522 ha cât reprezenta suprafața arabilă a României, 4.794.952 ha erau cultivate cu poumb în timp ce grâul se cultiva pe 2.737.146 ha. Cu aceste date istorice, ne putem întreba dacă insistența agriculturii din România în cultivarea porumbului nu este cumva rodul unei experiențe istorice de cel puțin trei secole și reprezintă mai degrabă un produs al mentalității colective decât unul cu rațiuni economice precise. Atunci când se autopersiflează, românii spun ca mămăliga nu explodează niciodată, făcând aluzie la caracterul răbdător pe care cred că îl au. Ca și cum le-ar fi rușine de propriul trecut, nu am auzit de vreun festival al porumbului, cu toate că mămăliga e considerată un fel de mâncare tradițională, iar sarmalele cu păsat par să fi fost uitate, poate, pentru totdeauna în vestul României. În 2014 prețul porumbului a scăzut la jumătate față de anul anterior și cu toată producția record, veniturile sunt mai mici decât în anul precedent. Probabil că această situație nu va influența diversificarea producției, cunoscând experiențele mai vechi ale acestui popor pentru care supraviețuirea era legată de cultivarea acestei plante.

Barbu Ștefăneascu, Tehnică agricolă și ritm de muncă în gospodăria țărănească din Crișana (sec. al XVIII-lea și începutul sec. al XIX-lea), Fundația culturala „Cele trei Crișuri”, Oradea.

Dr. Sorin Bulzan

Arheolog, Muzeul Țării Crișurilor

Tags:

You Might also Like

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *